Armata lui Ramses al II-lea era cu siguranță cea mai puternică și bine organizată din istoria Egiptului. Din fericire, dinastia a XlX-a este, probabil
Armata lui Ramses al II-lea era cu siguranță cea mai puternică și bine organizată din istoria Egiptului. Din fericire, dinastia a XlX-a este, probabil, cea mai cunoscută perioadă din timpurile faraonilor și avem suficiente detalii din interior pentru a cunoaște funcționarea unei mașini perfect rodate care a contribuit pe deplin la măreția imperiului egiptean.
Dacă armata lui Ramses al II-lea s-a bucurat de o organizare fără precedent, asta e datorează cu siguranță predecesorilor săi din dinastia a optsprezecea. Astfel, Horemheb (pe care preotul egiptean Manethon îl numea Horus sau Armais), care a fost mai întâi mare general sub domina lui Amenhotep al III-lea (care înseamnă Amon este satisfăcut), înainte de a deveni faraon, și-a împărțit trupele în două corpuri, cantonate, una în Delta Nilului, iar celălalt în sud, pentru a fi rapid operațional fie în Asia, fie în regatul Nubia (azi o regiune din nordul Sudanului).
La rândul său, faraonul Seti I, tatăl lui Ramses al II-lea, a reorganizat armata, împărțind-o în trei divizii, fiecare sub protecția unui zeu, Amun (Ascunsul sau Necunoscutul), Re (Ra, zeu solar, creatorul Universului) și Ptah (demiurgul din Memphis, zeul meșteșugarilor și arhitecților). Când Ramses a urcat pe tron, a adăugat o a patra diviziune dedicată lui Seth (un zeu complex și cu forme multiple). Fiecare dintre aceste unități era formată din cinci mii de luptători neînfricați.
În afară de faraon, șeful suprem, personalul este format din generali șefi și prinți de sânge.
Pentru a-și conduce trupele, Ramses al II-lea a ales generali de mare valoare, a căror sarcină principală era să-și țină soldații gata de luptă.
Fiecare divizie este împărțită în două sute cincizeci de oameni aflați sub autoritatea unui căpitan. Companiile însăși erau împărțite în cinci secțiuni de câte cincizeci de oameni, comandate de “șefii celor cincizeci”.
Nobilii ofereau majoritatea ofițerilor carelor de luptă. Războinicii de pe aceste care, a căror pregătire este foarte severă, se aflau sub comanda locotenenților comandanți ai carelor și a superintendenților grajdurilor armatei faraonului. Trupele aflate în garnizoane în străinătate se găseau în responsabilitatea comisarilor regali.
Majoritatea ofițerilor de rang înalt erau egipteni, cu excepția câtorva șefi de triburi de mercenari, care în mod tradițional erau comandați de unul dintre ei.
Divizia lui Amon se afla la Teba, în Egiptul de Sus, gata să intervină în sudul țării dacă era necesar. La bătălia de la Qadesh (cca 1274 î.e.n.), divizia lui Amon (5.000 de oameni) a trebuit să se confrunte singură cu cele 2.500 de care de luptă și cu mii de infanteriști ale armatei hittite.
Divizia lui Re se limita la Delta Nilului pentru a controla frontiera asiatică. În bătălia de la Qadesh, această divizie de elită (4.000 de oameni) s-a prăbușit însă sub impactul atacului hittiților care s-au revărsat peste tabăra faraonului Ramses.
Divizia lui Ptah, formată din soldați din Memphis, era staționată în zona lor, un oraș strategic situat la intrare în Delta Nilului, unde se aflau mari arsenale ale armatei egiptene. În timpul bătăliei de la Qadesh, divizia lui Ptah a fost chemată pentru a întări sudul armatei faraonului prin marș forțat.
Divizia lui Seth era cantonată în Delta Nilului pentru a controla frontiera asiatică.
Recrutarea în armata lui Ramses al II-lea era supravegheată de vizir și se baza întotdeauna pe rechiziția din fiecare provincie de trupe, cărora li se adăuga o zecime din personalul templelor. Ramses al II-lea, ca și predecesorii săi, a folosit și mercenari, iar numărul acestora a încetat să crească abia cu dinastia a 12-a.
Astfel găsim în armata faraonului mercenari asiatici, mercenari qeheq sau keheki (libieni), arcași nubieni, precum și shardani (popoarele mării). În timpul unei campanii din Siria, scribii au dat numărul exact de mercenari integrați într-una dintre divizii:
“Ostașii egipteni numărau nouăsprezece sute. În plus, cinci sute douăzeci de shardani, o mie șase sute de qeheqi, o sută de mahauachi și opt sute de negri (nubieni). Total, cinci mii cu toții, fără a număra ofițerii. ”
După strălucita victorie asupra hitiților de la Qadesh, știm că Ramses al II-lea s-a dedicat total cailor lui. Grajdurile de la Qantir, se aflau la aproximativ 100 de kilometri nord-est de Cairo, probabil pe locul lui Pi-Ramses (Casa lui Ramses).
La sud de orașul strategic și centrul puterii ramsesiene, întins pe aproape 15.000 m, arheologii au descoperit recent grajdurile palatului regal. Mai multe ansamble similare au fost descoperite una lângă cealaltă, fiecare constând dintr-o curte cu un portic cu patru coloane în formă de palmier, cu pereți acoperiți cu picturi.
Într-una din curțile principale, un protocol regal datând din anul 30 al domniei lui Ramses al II-lea, se indică faptul că se află în curtea carului. Urmele de copite descoperite în anumite locuri o confirmă. Alte tipuri de urme mai vechi datează probabil din timpul domniei lui Horemheb, dar se pare că aceste grajduri au fost construite sub Ramses al II-lea.
Existența a cincizeci și cinci de grajduri, fiecare cu cinci rânduri de câte șase grajduri, face posibilă estimarea numărului de cai la trei sute treizeci, fără a număra pe cei care au fost închiși în sălile coloanate. Se pare că ferma regală a găzduit aproximativ patru sute de cai și personalul lor de deservire. Fiecare grajd era accesibil și printr-o ușă mică pe care conducătorii carelor de luptă o foloseau ca să meargă și să se îngrijească de cai pe care îi aveau în dotare. Prezența compartimentelor cu pereți mici care serveau ca dulapuri pentru haine confirmă faptul că personalul atașat la aceste grajduri trăia chiar acolo. Până în prezent auu fost exhumate nenumărate obiecte: elemente de recuzită a cailor, dar și săbii, săgeți, vârfuri de sulițe etc.
Fiecare animal avea un stand în care se găsea o piatră de atașament. Probabil că numele lui era scris pe perete.
S-a remarcat însă în armata lui Ramses al II-lea un corp de trupe speciale purtând numele S’ardaina, aflat în imediata apropiere a acestuia, un fel de gardă personală, pitorească prin îmbrăcăminte și armurile sale. Legiunea de elită participa la toate pericolele la care se expunea faraonul în timpul luptelor din campaniile militare și-l proteja cu viața.
COMMENTS