Cine sunt bulgarii?

Hunii, despre care se discută încă apartenenţa etnică şi lingvistică, veniţi din Asia îndepărtată, şi-au făcut apariţia în Bazinul Volga, dacă ar fi să-l credem pe Ptolomeu, în sec. II e.n. antrenând cu aceasta o suită de populaţii diverse din care multe vorbeau turca, deşi acest vocabular este necunoscut.
În 374, hunii au trecut Donul şi Niprul, i-au atacat pe goţi, au provocat marile invazii germanice, apoi s-au instalat în câmpiile Europei centrale (Ungaria de azi). Şeful lor, Attila, a făcut ravagii în 451 în Galia, în 452 în Italia, şi a murit un an mai târziu, victimă, se zice, pentru iubirea sa arzătoare faţă de germanca blondă Idalco sau Ildiko.
Imediat imperiul său s-a prăbuşit, hoardele sale s-au îndreptat spre Est şi s-au amestecat cu diferite triburi turcofone cunoscute sub numele de oigur. Din această fuziune s-a născut un popor încă ignorat de istorie, bulgarii.
Prima menţiune despre ei o avem din 480, an în care împăratul bizantin Zenon (474-491) a obţinut sprijinul lor pentru a lupta contra vizigoţilor.

Bulgaria Unită, litografie. Autor bg:Николай Павлович (художник) (1835-1894), Wikipedia.

Bulgara veche, o limbă turcă

Numele lor este un aorist în R din verbul turc bulga (în otomană bula), “amestec, amestecat”, şi semnifică deci <amestecaţii.> Limba vorbită de bulgari este una turcă, din aşa-zisă grupă R, despărţită demult de turca comună, şi cea mai aberantă dintre toate (spun lingviştii). Cu excepţia khazarilor, nimeni nu o înţelege…. De exemplu, pentru “carne”, se zice ut şi nu et. Pentru “şarpe”, chilan şi nu yilan (ca în turcă).
Cunoaştem puţin din bulgara veche, şi în pofida unei inscripţii balcanice, cea de la Tchatalar, semnalând ridicarea unui castel în 822, nu există decât un singur document. Lista prinţilor bulgari, un text de 14 linii inserat într-o cronică în slava veche care dă numele a cinci suverani din dinastia Djulo (Dulo), fără îndoială proveniţi dintr-un clan cu acest nume, care a domnit, “dincolo de Dunăre timp de 545 de ani şi de 8 prinţi, cinci djulo”, până către anul 749, trei – non-Djulo, care au domnit “în avale de Dunăre”, în Balcani, “până în această zi”, se zice în document.
Cel mai timpuriu dintre ei, Avitoxol, a trăit sau domnit timp de 300 de ani, în jurul anului 153, deci anterior migraţiei hunilor. Este un personaj aproape legendar!
Al doilea, Irnik, considerat drept un fiu al lui Attila ar fi trăit 150 de ani şi şi-a început domnia la moartea faimosului cuceritor hun, în 453, ceea ce vrea să spună că între acestea din urmă şi primul suveran istoric, Gostun, fără îndoială, venit la putere în 603, a trecut un secol şi jumătate.

În contact cu pseudo – avarii

La începutul sec. VII bulgarii, după ce au cunoscut momente de glorie, în jurul anului 565, au căzut sub dominaţia avarilor. De fapt, a pseudo-avarilor, nişte barbari care şi-au luat numele de avari. Chinezii îi numeau juan-juan, adică “insectele care mişună.”
Aceştia au format în Asia Centrală un vast imperiu, întreţinând strânse relaţii comerciale şi războinice cu China, apoi au fost zdrobiţi în 552 de primii turci istorici, cei pe care îi numim, conform analelor chinezeşti, T’ou-Kiue, transcrierea cuvântului turk sau turuk.
Proto-mongoli sau nu, pseudo-avarii din Occident au fost, ca adevăraţii avari, în contact strâns cu Extremul – Orient şi au adus cu ei în Europa, la bulgari, tradiţiile stepelor, trăsături şi caracteristici chinezeşti, în special Calendarul celor 12 animale care apare la ei şi se generalizează la mijlocul sec VII. Ei i-au antrenat pe bulgari în expediţii împotriva Balcanilor, contra Constantinopolului (619-625), şi poate împotriva Europei Centrale.

În contact cu kazarii

Succesorul Gostun, pe care lista prinţilor bulgari îl numeşte Kurt şi care se numea în realitate Kobrat sau Kovrat (Kbratos în greacă, Cobratus în latină), născut În 583 sau 584, este fondatorul Marii Bulgarii.
Crescut la Constantinopol, prieten cu Heraclius, botezat către anul 619, fără ca acest eveniment să aibă vreun incident asupra poporului său şi a succesorilor săi, accede la putere la o dată incertă, către 605, şi se ridică împotriva dominaţiei avare În 630.
În cinci ani, devine independent şi i-a titlul de han (635), domneşte de la Kuban la Dunăre şi constituie în câmpiile Ucraniei o adevărată putere nomadă care pregăteşte calea celor care vor succede timp de mai mult de un mileniu. Moare În 642.
Ce s-a întâmplat exact atunci? Probabil că imperiul său s-a dezmembrat. Se pare că v-a apărea un şef suprem, Vezmer din Listă, care poate fi fie Bayan, Bogatul, un mongolofon după numele său, căruia sursele bizantine i-au dat, către anul 650, titlul de hanul de la nord de Marea Azov, fie unul dintre fraţii săi.
Oricine ar fi fost, uniţi sau divizaţi în principate, bulgarii s-au dovedit neputincioşi în calea altui popor turc, probabil de un sânge apropiat al său pentru că se pare că le înţelege limba, cel al khazarilor. Numeroşi, puternici, omniprezenţi, în stepele de lângă Marea Caspică, pentru că multă vreme aceasta le-a purtat numele, “marea Kazarilor”, aceşti barbari au făcut ceva enigmatic.
Mai precis, conducătorii lor sau convertit la iudaism. Khazarii au intrat În istorie în 626-627 când au împrumutat 4 000 de persoane împăratului Heraclius.
În faţa lor, bulgarii nu reprezentau aproape nimic. Trebuiau să se supună sau să fugă. Mulţi sau supus, sperând probabil de a profita din atitudinea lor şi, într-o zi, să scape de sub jugul lor, cum au făcut cândva cu avarii. Vor rămâne pe loc şi vor fi asimilaţi progresiv de-a lungul secolelor. Găsim şi azi, în Kuban, numele lor, abia deformat, sub forma de balkar.

Klavdiy Lebedev (1852-1916). Svyatoslav’s meeting with Emperor John, as described by Leo the Deacon. Sursă gkafnarod.ru, Wikipedia.

În contact cu slavii

Alţi bulgari au emigrat. Cei care sau îndreptat spre Vest şi depindeau de un alt fiu al lui Bezmer Isperik, Şoimul, sau decis să meargă pe drumul ales de strămoşii lor. Ei au trecut Dunărea şi s-au instalat în Balcani (630).
Acolo, amestecaţi cu slavii, s-au slavizat şi creştinizat. În 854, suveranul lor Boris, fără îndoială un bori, Lupul, s-a lăsat botezat sub numele de Mihai şi poporul său l-a urmat. Întrebările pe care el le-a pus atunci papei privind religia pe care a adoptat-o au provocat cele 106 de articole din celebrele Responsa Nicolai Papae. Acestea au Îmbogăţit cunoaşterea noastră despre viaţa bulgarilor pre-slavi, asemănătoare perfect cu cele altor popoare altaice, turci, mongoli şi tunguşi. Ea v-a fi completată câteva decenii mai târziu prin informaţii arabe când alţi bulgari s-au convertit la islam.
Aceste documente, şi alte câteva, scot la lumină ritualuri cum ar fi uciderea unui animal fără ai vărsa sângele, fabricarea cupelor de băut din craniile duşmanilor ucişi în luptă, dar şi credinţe, cum ar fi venerarea anumitor animale la care se referă şi cărora li se poate purta numele: şoim, lup, câine, şarpe. Cutume, cum ar fi cea de a ornamenta harnaşamentele cailor. Moravuri, în special marea libertate de care se bucurau femeile, ura pe care o aveau de a purta văl, impuditatea lor, energia, simţul datoriei şi fidelitatea lor conjugală etc.

Marea Bulgarie

Un al treilea grup de bulgari, instalat mai în est, la nord de Marea Caspică, a urcat pe cursul Volgăi până la afluentul său de pe malul stâng, Kama. Acolo au fondat un stat prosper şi durabil, care păstra numele pe care îl avuseseră pe malurile Mării Negre, cel al Marii Bulgarii. Aceste Mari Bulgarii, “păgâne”, erau constituite din nomazi puri. Dar aşa-zisele lor oraşe, Bulghar şi Suvar, dinstanţate la aproximativ 50 de km, primul la 7 km est de Volga, în districtul Spassk şi la 115 km sud de actualul oraş Kazan, nu erau decât câmpuri de corturi sau cabane din lemn. Geografia persană anonimă, Hudud al Alam (982), îi descrie încă ca barbari, curajoşi şi “inspirând teroare”, În război continuu contra ruşilor, însă comercianţi cu toţi vecinii lor. Într-adevăr ştim că bulgarii vindeau produsele din vânătorile lor, blănuri şi piei, miel şi fără îndoială sclavi, aceştia din urmă exportaţi la Khwarezm (în delta lui Oxus) cu care întreţineau cele mai intime relaţii.
Se crede că de la Khwarezm veneau misionarii musulmani care i-au convertit pe bulgari aproximativ în anul 900, pentru că ambasada care a trimis către anul 920 califul din Bagdad la cererea acestor neofiţi v-a face un mare ocol prin Bukhara şi prin Urgentch pentru a se duce la Bulghar. Unul din membrii delegaţiei irakiene, Ibn Fadlan, a avut inspiraţia de a-şi povesti călătoria.
Deveniţi musulmani, bulgarii au suportat influenţa marii civilizaţii arabe din epocă şi şi-au schimbat viaţa. Săpăturile întrepinse foarte devreme la Bulghar au arătat că oraşul este construit din cărămizi şi din piatră, adăpostea 4-5 000 de suflete, poseda două moschei, hammamuri, ateliere etc. S-au bătut monezi de argint. Posedau piese datate din 950 şi din 985, altele din sec. XIII.
O agricultură Înfloritoare permitea vânzarea grâului ruşilor. Singurele monumente ale literaturii bulgare, pe care le cunoaştem, sunt inscripţii funerare tardive, din secolele XIII-XIV, scrise în bulgară şi în caractere arabe. Câmpul de acţiune comercială şi politică al statului se întinde departe, fără a atinge însă latinitatea.
În Evul Mediu, dominicanul Iulian din Ungaria care îi vizita pe bulgari când dorea, a povestit despre ei în Occident.
Dar în 1237, sosesc mongolii. Batu, fiul cel mic al lui Gengis Han, a distrus Bulghar şi a supus ţara bulgarilor. Masa populaţiei va fi absorbită de turcii kiptchak- polouts, zişi ruşi, decomani, zişi latini şi mai precis de cei care vor deveni tătarii din Kazan. Doar câteva triburi îşi vor conserva limba lor, nu însă şi numele: astăzi sunt tchuvaşii, care trăiesc în Rusia.
Capitala lor este Tchabakorny. “Republica” lor acoperă 18. 000 km pătraţi şi numără un milion şi jumătate de locuitori. Unii trăiesc însă şi în republicile învecinate şi chiar în Siberia.