Marea Expediție celtică

Dorind să cucerească noi teritorii, celții au migrat masiv printr-o acțiune de proporții spre Marea Neagră și Asia, cunoscută sub numele de Marea expediție, formată de fapt din trei campanii militare simultane întreprinse în 280 și 279 î.e.n., împotriva regatelor elenistice ale Traciei și Macedoniei. Este impactul dintre două lumi: elenistică și celtică.

Reprezentare schematică a armatelor celtice în Grecia, Asnatolia și Balcani în cursul invaziei din secolul III. Autor User:Filos96, sursă Wikipedia.

 Rezultatul acestei expediții aventuroase a celților este stabilirea unei părți a supraviețuitorilor pe țărmul vestic al Mării Negre, într-un loc neidentificat cunoscut sub numele de regatul Tylis, Tracia (Bulgaria de azi), fondat de șeful celt Comontorios.

În anul 278 înainte de Christos, acest șef al celților, ne spune Polib, a participat împreună cu Brennons la o expediție împotriva orașului Delfi, situat pe versantul muntelui Parnassus și foarte aproape de Golful Corintean. Dar celții au fost înfrânți și Comontorios s-a îndreptat apoi spre Tylis.

În acest timp, alți celți s-au  îndreptat spre Anatolia pentru a se stabili, începând cu anul 272 î.e.n., într-o regiune care a luat de atunci numelele de Galatia (în Turcia actuală, în jurul Ankarei).

Conform surselor antice, migrațiile sunt originea extinderii lumii lateniene în secolul al IV-lea, spre Europa de Est până la bazinul Carpaților și către nordul Italiei. Tit Liviu scrie că aceste migrații celtice au fost conduse de doi nepoți ai regelui legendar al biturigilor cubei, Ambigatos, pe nume Bellovesos și Segovesos, trimiși de bunicul lor ca să cucerească noi teritorii.

Bellovesos s-a îndreptat spre direcția sud-est și, în zona actualei Italii unde a fondat orașul Mediolanum (Milano), al cărui nume înseamnă centru câmpiei. Segovesos a ales să plece spre nord-est unde se întindea marea pădure herciniană (citată și de Iulis Cezar în lucrarea sa “Comentarii asupra războiului galilor”, dar și de Tacit,Tit Liviu, Diodor din Sicilia, Cellarius etc.).

Unii istorici sau arheologi contemporani au acordat o anumită valoare pentru această poveste, dar caracterul său legendar este aproape universal admis de cercetători care localizează astăzi grupurile celtice care au participat la Marea expediție din Europa Centrală și de Est.

Teatrul templului lui Apollo din Sanctuarul de la Delfi, sursă Wikipedia.

Acest fenomen, pe care istoricii îl numesc „migrațiile istorice ale secolului al IV-lea” , a făcut ca în secolul al treilea, această „lume celtică” să se confrunte brusc cu lumea elenistică.

Profitând de dezordinea politică și de războaiele diadohilor (războaiele de succesiune ale lui Alexandru) după moartea lui Alexandru cel Mare, purtate între generalii marelui cuceritor al Antichității pentru conducerea imperiului său pe un spațiu imens, din Macedonia și până în Babilonia, celții au intervenit și au invadat acest imperiu aflat acum în degringoladă pentru a stăpâni, la rândul lor, alte teritorii.

Grupările celtice au efectuat jafuri în Tracia și Macedonia, dar au întâminat de multe ori o puternică rezistență din parte unor diferiți conducători, ca în anul 298 î.e.n., când un grup armat celtic a fost învins de Cassandru, regele Macedoniei, pe Haemus.

Dar în 281 î.e.n.., Lysimachos, regele Traciei și Macedoniei a murit, iar regatul său, a cărui putere până atunci conținea intruziuni celtice, s-a prăbușit. Ca rezultat al acestei slăbiciuni considerabile, intruziunile celtice au de acum o scară mult mai mare. Ceea ce de obicei se rezuma de fapt la acțiuni de jaf, va deveni o încercare de a cuceri efectiv teritorii.

Trei armate însoțite de femei și copii, care se presupune că au venit din regiunile Carpaților, au invadat Grecia.

O primă armată, condusă de Bolgios (uneori numit Belgios), a atacat vestul Macedoniei. Bolgios și trupele sale au provocat, în 279 î.e.n., o înfrângere gravă armatelor conduse de Ptolemeu Kerunos (zis și Pudra, fiul regelui Ptolomeu I Soter), noul rege al Macedoniei. Rănit și capturat, conducătorul a fost executat de către celți. Cu toate acestea, în ciuda acestui început promițător al campaniei, această primă armată celtică s-a oprit la această victorie și s-a retras, în mod curios, renunțând la orice fel de avansare într-un teritoriu necunoscut.

La est, s-a deschis al doilea front prin trupele conduse de Kerethrios, care a atacat Tracia.

Statuie reprezentând un galat murind, Palazzo Nuovo, muzeul Capitolini, foto antmoose, sursă Wikipedia.

Dar avansarea cea mai spectaculoasă a produs-o a treia armată (formată din 65.000 de luptători, după istoricul roman Trogus Pompeius), comandată de Brennos și Akichorios, care a atacat prin centru. Această armată considerabilă, considerată de elită a invadat mai întâi Dardania și Peonia, apoi s-a îndreptat spre Grecia. În acest moment, a avut loc o divizare în cadrul armatei, iar 20.000 de oameni conduși de Leonorios și Lutorios s-au retras în est. Din restul armatei, unii invadatori celți au rămas staționați în nordul țării, în timp ce alții conduși de Brennos, au pornit către Termopile, cu scopul de a pune stăpânire pe sanctuarul de la Delphi. Dar totul s-a soldat cu eșec!

După ce au jefuit Thessalia și au ucis populațiile locale, celții au fost opriți la Termopile. În urma acestui episod, Brennos și-a împărțit armata în trei, unul dintre aceste detașamente fiind condus de către Acichorius.

Armata greacă era compusă din 30.000 de hopliți și călăreți. Armata lui Brennos număra între 60.000 și 152.000 de oameni, dintre care 60.000 de călăreți. Detașamentul lui Brennos a asediat sanctuarul de la Delphi dar a întîmpinat o rezistență surprinzătoare și teribilă din parte populației locale care s-a revoltat împotriva celților, mai ales după masacrele efectuate de invadatori în Thessalia.

În urma unei furtuni de o rară violență, celții au intrat în panică și au fugit, considerând că însuși zeul Apollo le era dușman. Disperat din cauza acestei înfrângeri neașteptate și rănit, Brennos s-a otrăvit.Trupele celtice invadatoare s-au retras în Tracia.

După invazia din estul Etoliei (la sud de Epir, în Grecia centrală), grupul celtic a plecat să invadeze Grecia, dar a ajuns numai la Kallion (Callium), apoi a fost alungat de către regele Macedoniei, Antigon  I Gonatas. Regele grec a așteptat armata galată la Lysimacheia, în 277 î.e.n., i-a atras pe celți într-o ambuscadă și printr-o singură victorie i-a distrus.

Cercetătorii istorici consideră că supraviețuitorii s-au stabilit apoi la confluența dintre Sava și Dunăre amestecându-se cu populațiile indigene, ceea ce ar fi dus la crearea Federației Scordiscilor.

O parte din armata condusă de Leonoros și Lutorios care a intrat în Tracia, mai precis un detașament de 8000 de luptători, s-a îndreptat spre Marea Neagră sub comanda lui Commontorios, după ce au răvășit țara până la Dardanele și a forțat intrarea în Bizanț. Acest grup a fondat în 277 î.e.n., la porțile Bizanțului, regatul Tylis, care va fi cucerit de traci în jurul anului 212 î.e.n.

Un ultim grup, cel mai important, a trecut în serviciul regelui Nicomed I, rege al Bitiniei, care îl instalează în Anatolia. Dar celții nu s-au mulțumit cu atât și au atacat și supus la plata tributului un număr de orașe, ceea ce l-a determinat pe Antioh I, regele seleucid, să intervină în jurul anului 269.

Armata seleucidă, elenistică, era formată după modelul armatei macedonene a lui Alexandru cel Mare. Principalul său corp de infanterie era falanga lăncierilor, în timp ce cavaleria grea avea un rol extrem de important pe câmpul de luptă. În componența sa existau numeroase trupe asiatice și mercenari.

Armata seleucidă i-a învins pe celții în Anatolia după ce a folosit, la sfârșitul  „bătăliei de elefanți”, 16 elefanți. Celții, devenind galați („piele lăptoasă” în limba greacă), s-au stabilit de atunci în centrul Anatoliei și au fondat Galatia.

                                                                                                 istoric Marian Deaconu