Guillaume de Villaret, Mare Maestru al ordinului Sfântului Ioan al Ierusalimului

Guillaume de Villaret s-a născut în Allenc, în departamentul Lozère, în nord-estul regiunii Occitania în 1235.  A fost douăzeci și patrulea mare maestru al Ospitalierilor din Ordinul Sf. Ioan de Ierusalim, de la 1300 și până la moartea sa, în 1305.

Dar înainte de asta, Villaret a fost locotenent apoi prior de Saint-Gilles, după care a devenit rector al Comitatului Venaicin pentru papa Grigore al X-lea (un om foarte sever și de o mare demnitate, confident al regilor Franței și Angliei și prieten cu Toma de Aquino, din ordinul dominican) și consilier al regelui Carol I de Anjou (regele Neapolelui și Siciliei, fiul lui Ludovic al VIII-lea).

Guillaume de Villaret, de J.-F. Cars, circa 1725, sursă Flickr, autor Vertot abbé de, 1655-1735; Cavagna Sangiuliani di Gualdana, Antonio, conte, 1843-1913, former owner. IU-R, Wikipedia.

S-a născut în castelul familiei din segnioria Allenc, în vechea provincie Gévaudan, în jurul anului 1235. Regiunea are o istorie tumultoasă: în secolul III, barbarii alamani au pătruns pe teritoriul gabalilor, cândva aliați ai eroului galilor Vercingetorix și au pus stăpânire pe capitala lor, Gabalum (cunoscută de asemenea și sub numele de Anderitum).

Regiunea a aparținut de Imperiul Roman până în 452, apoi, la căderea acestuia și după pax romana, vizigoții lui Euric (fiul regelui Teodoric) au luat-o în stăpânire. Dar vizigoții au fost în cele din urmă zdrobiți de către Clovis bătălia de la Vouillé în 507 și au fost alungați.

Conform unei legende, sfânta Énimia, o prințesă merovingiană, sora regelui Dagobert I, care a fost atinsă de lepră hidoasă, a avut viziunea unui înger care i-ar fi spus să se scalde în apele fântânii de la Burle, în țara gabalilor, pentru a se vindeca. Minunea s-a înfăptuit!

Această seigniorie din Allenc, aflată la marginea muntelui Lozère, era învecinată cu baroneria din Tournel care a stat la originea comanderiei din Gap-Francès.

Guillaume avea un nepot, considerat anterior fratele său, dar și un unchi din ordinul Sfântului Ioan al Ierusalimului care purta același nume: nepotul Foulques de Villaret (fiul seniorului Servier), amiralul ordinului în 1299, apoi marele tutore în 1302 și locotenentul lui Guillaume în 1303, înainte de a deveni el însuși maestru în 1305.

Unchiul său, Foulques de Villaret, a fost capelan al comanderiei ospitaliere din Millau (situată în departamentul Averyon, la 70 km de Rodez) între 1239-1260.

Primit în rândurile  cavalerilor din ordinul Sfântului Ioan al Ierusalimului, primele responsabilități ale lui Guillaume de Villaret în Ordin au fost cele de mare conservator, adică se ocupa cu intendența.

Trei ani mai târziu, a fost numit locotenent al prioratului ospitalier din Saint-Gilles, iar în 1270, a devenit prior, funcție pe care și-a păstrat-o până în 1296, una dintre cele mai utile pentru Ordin datorită relațiilor sale cu Papa și câțiva suverani.

Regele Franței Filip al III-lea (al doilea fiu al regelui Ludovic al IX-lea și al zecelea rege din dinastia Capetienilor) a cedat, la 19 februarie 1274, comitatul Venaissin papei Grigorie al X-lea (Tebaldo Visconti). Acesta îl cunoscuse pe Guillaume în Țara Sfântă și pentru că a avut posibilitatea de a-i judeca capacitățile administrativă în Saint-Gilles, l-a numit rector al comitatului la 27 aprilie 1274.

Guillaume, împreună cu toți camarazii lui de arme au controlat toate locurile din Venaissin, instalând doi cavaleri în fiecare castrum. Ca rector a locuit în Pernes-les-Fontaines sau Beaumes-de-Venise.

Cruciați, Larousse, 1922, sursă Wikipedia.

Pierre Rostaing, episcop de Carpentras, a fost primul care i-a adus un omagiu reprezentantului papal în Comitatus Venaissini. În 1275, rectorul i-a chemat pe cei trei episcopi ai comitatului și pe nobilii din Venaissin la o adunare pentru a adopta noi statute.

În 1277, Gullaume de Villaret a devenit consilier al regelui Siciliei Charles I de Anjou. El rămâne consilier al fiului și moștenitorului său Charles al II-lea Anjou. Noul rege al Neapolelui i-a încredințat lui Gullaume mai multe misiuni de negociere. Familia sa a avut de profitat de pe urma acestei ascensiuni: nepotul lui, Guigue, a fost numit valet al lui Carol al II-lea.

Odon din Pins (uneori era numit Eudes din Pin), al 23-lea marele maestru al ospitalierilor Ordinului Sf. Ioan de Ierusalim, a trebuit să facă față unei crize care a apărut în ordin, în 1295, creată de Bonifaciu din Calandracem și de Guillaume de Villaret, care se adresaseră papei Bonifaciu al VIII-lea (Benedetto Caetani) în scopul de a obține o reformă de la conducerea Ordinului, pe care aceștia o credeau necesară. Numai că papa nu a dat satisfacție cererii lor, însă a trimis o scrisoare, la 12 august, lui Odon din Pins, în care îi făcea reproșuri în termeni vagi, apoi i s-a cerut acestuia să apară în fața unei curte pontificale. Odon a plecat să îndeplinească porunca papală dar, la 17 martie 1296, a murit la Limassol, în Cipru, conform unor istorici, sau în Italia meridională, în regiunea Apulia, la Barletta, după alții.

După moartea neașteptată a lui Odon din Pins, capitolul general al Ordinului s-a întrunit câteva zile mai târziu la Limassol. Preocuparea capitolului general era, în primul rând, reorganizarea prerogativelor capitolului și a marilor maeștri, care aveau prea mult tendința să nu ia în considerare ordinele capitolului și să decidă singuri, fără avizul capitolului.

Având în vedere calitățile remarcabile de administrator ale lui Guillaume de Villaret, capitolul l-a ales ca noul mare maestru al Ordinului și i-a trimis o scrisoare în Provence, la 3 aprilie 1296, prin care îl informa despre alegerea sa. Dar, în loc să meargă repede la sediul ordinului, Guillaume nu și-a grăbit plecarea.

De fapt, exista dilema, după pierderea Țării Sfinte, de a se instala Ordinul în Occident. Guillaume credea serios că va fi mai util pentru Ordin dacă s-ar afla în Franța, Italia sau chiar în Peninsula Iberică decât în Cipru, unde existau multe neînțelegeri cu liderii insulei. În timpul prezenței sale în afara Ciprului, Guillaume a creat în mod deosebit prioratul din Fieux în Quercy (Occitania), primul  prior fiind chiar sora lui, Jourdaine de Villaret.

Cu cât venirea lui Guillaume de Villaret întârzia, cu atât mai multă nemulțumirea cavalerilor templieri creștea în Cipru. Când a convocat un capitol în Marsilia, în 1297, i s-a făcut reproșul să nu meargă în străinătate iar statutul său de mare maestru i-a fost contestat. Guillaume de Villaret a promis să convoace un capitol general în august 1299, cel târziu.

Dar când Jean Toulouse, delegatul Marelui  Maestru, a dus la Limassol în primăvara anului 1299 scrisoarea lui Guillaume de Villaret prin care acesta convoca un capitol general la Avignon la 1 august 1300, nemulțumirea generală a atins apogeul.

Capitolul a trimis atunci o ambasadă, compusă din Guillaume de Chaus și Jean de Laodicée, pentru a-l convinge pe Marele Maestru Villaret să meargă în Cipru. În cele din urmă, argumentele juridice prezentate de ambasadori erau îndreptățite și, în cele din urmă, Guillaume a mers în Cipru. Acest nou capitol s-a reunit la 5 noiembrie 1300 în Limassol. În timpul acetui eveniment, Guillaume de Villaret a fost în cele din urmă oficial recunoscut în funcție ca Mare Maestru al Ordinului.

Una dintre primele sarcini căreia i s-a dedicat Guillaume de Villaret a fost aceea de a reduce puterea dobândită de capitolul general. Dar a fost rapid de acord să estindă puterea membrilor săi. În plus, a încercat să se întoarcă la principiile fondatoare ale Ordinului și a vieții cavalerilor. Astfel, a dat ordonanțe menite să restabilească o rigoare de îmbrăcăminte și, mai ales, să respecte cu mai multă precizie cadrul vieții conventuale.

Cruciați atacând un castel, Johnson, Helen Kendrik, 1900, sursă Wikipedia.

În 1301, sub conducerea sa a fost stabilită o diviziune administrativă a posesiunilor ordinului în Occident, conform unui decret capitular. Această diviziune se baza pe noțiunea de limbaj ospitalier, deoarece respecta zonele lingvistice aproape omogene. Astfel, s-au format șapte limbi: limba din Provence (Toulouse și Saint-Gilles), Franța (Corbeil, Angers și Voulaines), Auvergne (Bourganeuf), Aragon (Amposta, Cizur, Barcelona, ​​Consuegra și Crato), Italia (Asti, Veneția, Pisa, Roma, Capua, Barletta și Messina), Anglia (Clerkenwell și Kilmainham) și Germania (Heitersheim, Praga, Antvorskov, Vrana și Sonnenburg).

În această perioadă medievală, echilibrul puterii dintre creștini și mameluci era net în favoarea celor din urmă și continuau să progreseze. Creștinii puteau, totuși, să conteze pe mongolii persani conduși de Mahmud Ghazan Han, a căror expansiune se afla deja aproape de pământurile stăpânite de mameluci.

Han a trimis un ambasador la Nicosia, capitala regatului Ciprului, pentru a forma o alianță. Regele Ciprului, Henric al II-lea, regele Armeniei și Jacques de Molay au hotărât să-l escorteze la papă pentru a susține ideea unei alianțe. Alianța dintre Mahmud Ghazan Han, templierii lui Jacques de Molay, ospitalierii lui Guillaume de Villaret și regatul Ciprului s-a concretizat în 1300.

În așteptarea rezultatelor acestei inițiative diplomatice, Henric al II-lea, Guillaume de Villaret și Jacques de Molay au adunat o flotă pentru un raid asupra Egiptului.

Creștinii, la bordul a șaisprezece galere și o duzină de nave mici, erau însoțiți de un trimis mongol. În iulie 1300, au jefuit orașul portuar Rosetta și Alexandria înainte de a se întoarce în Cipru. Prada era considerabilă și creștinii au trimis un semnal puternic lui Mahmud Ghazan, demonstrându-și hotărârea de a se angaja în lupta planificată. Conducătorul mongol a trimis apoi un mesaj prin care îi avertiza că intenționează să lanseze campania în curând și îi invită să debarce în Armenia pentru a organiza o ofensivă comună.

Regele Ciprului a trims o armată în Armenia, însoțită de 300 de cavaleri ai ambelor ordine conduse de marii maeștri în persoană. Aceștia au luat cu asalt singura insulă a Siriei din Marea Mediterană, Arwad (Arados), aflată la 3 km de coasta siriană, în fața orașului Tartus (fondat de fenicieni și unde cavalerii cruciați au construit un castel).

Scopul lor era de a transforma insula Arwad într-o bază pentru operațiunile viitoare. Apoi au jefuit orașul portuar Tartus și întreaga zonă și au capturat mai mulți musulmani pe care i-au vândut ca sclavi în Armenia, în așteptarea sosirii mongolilor, dar acțiunile lor vor duce numai la căderea citadelei din Levant, insula Ruad (în 1302 sau 1303), de fapt ultima bătălie pentru Țara Sfântă.

Când cavalerii ospitalieri s-au retras în Cipru, insula era deja ocupată de regele titular al Ierusalimului, Henric al II-lea de Lusignan (despre care se bănuia că și-ar fi otrăvit fratele, pe Ioan I de Cipru, ca să urce pe tron), care nu-i vedea cu ochi buni pe cruciații occidentali și se temea de faptul că o organizație atât de puternică cum era Ordinul ar putea concura cu el asupra suveranității unei insule mici ca cea pe care o conducea. Potrivit istoricilor tradiționali ai Ordinului, Henric al II-lea l-ar fi îndemna pe Guillaume de Villaret să cucerească insula Rhodos.

Guillaume de Villaret a murit la 23 noiembrie 1304 ( deși există multe controverse privind această dată) în Cipru. Capitolul care s-a reunit după dispariția sa a ales în funcția de Mare Maestru al Ordinului chiar pe fratele lui, Foulques de Villaret, deși unele surse spun că acesta ar fi fost  nepotul său.